8 oct. 2009

III. Un vechi prieten

Încă de la intrare, am rămas plăcut surprins şi impresionat de aspectul interior al cafenelei şi de atmosfera pe care o degaja. Nu îmi închipuisem că într-un loc extravagant cum era acesta, voi întâlni semne ale bunului gust estetic, ce reieşeau din fiecare element ce era inclus în decorul localului. Asta deoarece, în majoritatea locaţiilor de lux în cadrul cărora am avut ocazia să merg, nu întâlnisem nicidecum un decor şi o atmosferă care să degaje eleganţă şi bun gust. De obicei, decorul acestor locaţii era extravagant, având tendinţa de a degaja impresia de sobrietate, dar, in urma unei studieri mai amănunţite, impresia finală era aceea de kitsch. Însă aceasta cafenea, întradevăr era amenajată într-un mod elegant si cu bun gust.
După cum îmi era obiceiul, mi-am ales un loc la cea mai    îndepărtată masă. Unii pot considera gestul meu ca fiind ciudat, însă eu ţin cu desăvârşire la propria intimitate, sub toate formele ei. Ceasul arată ora 7:55, însă Junior Murphy nu apăruse încă. Dupa cum îmi închiuisem, nu a putut scăpa câtuşi de puţin de năravul său, acela de a întârzia la întâlniri. În speranţa că a venit la timp şi gândindu-mă că probabil s-a aşezat la o altă masă, am decis să fac un tur al cafenelei. În lumina difuză şi foarte discretă ce era proiectată, am încercat să disting dacă se mai afla cineva în cafenea, aşezat la bar sau la vreo masă. Constat cu dezamăgire că singurele persoane prezente sunt barmanul şi individul ce era insărcinat cu activitatea de îngrijire si curăţare a localului.

continuarea in episodul urmator...

5 oct. 2009

II.Drumul...

              Mă uit la ceas, e abia 4:30. Am făcut bine că am stabilit întâlnirea la 7:30. Eu nu mă aflu nicidecum în hotelul pe care i l-am indicat lui Dennis. Sunt tocmai undeva prin Brooklyn, într-un hotel de mâna a doua, care nu iese cu nimic în evidentă faţă de celelalte clădiri din zonă. Am ales acea locaţie, mai exact hotelul Kingston, din motive pur profesionale. Am simţit în vocea juniorului, că ceea ce îmi va dezvălui, e ceva destul de important, ce cu siguranţă trebuie discutat exclusiv între patru ochi.
Aş fi putut alege un local comun, dintre zecile de baruri, restaurante şi cafenele ce se află în zona imediat apropiată a hotelului unde mă aflam. Dar, am convingerea că orice discuţie aş fi purtat în oricare din aceste locuri , indiferent că ar fi avut caracter general sau confidenţial, s-ar fi găsit cel puţin o pereche de urechi care să audă voluntar sau involuntar conversaţia noastră. Iar eu, ţin foarte mult la conceptul de “intimitate”. Tocmai de aceea, am ales un loc cât mai îndepartat de cel unde mă aflu. Şi primul care mi-a venit în minte e Kingston, un hotel de 5 stele, aflat undeva la marginea Queens-ului.
Poziţionarea sa şi faptul că este un hotel extravagant, întotdeauna ocolit de către oamenii obişnuiţi, ce provin dintr-un nivel social mediu, se dovedeau a fi argumentele ce indicau locaţia perfectă pentru a putea purta acolo o discuţie cu adevarat privată. În plus, am o cunoştinţă în acel hotel, în persoana lui Tory, recepţionera, o domnişoară extrem de draguţă, cu care avusesem o legătură aventuroasă şi plină de pasiune în urmă cu un an, legatură ce apoi a devenit o prietenie solidă. Aşadar, acel loc era cât se poate de potrivit.
..................................................................................
        Mă îmbrac în grabă, lăsând în urma mea patul răvăşit, ce poartă încă parfumul puternic dar foarte plăcut, al domnişoarei ce mi-a alinat singurătatea cu două seri in urmă. Mi-ar plăcea să o mai revăd uneori. Arunc din nou o privire la ceas, ce indica ora 4:45. Asta înseamnă că am puţin timp la dispoziţie să beau o cafea şi să umplu rezervorul maşinii. Cobor în fugă cele două etaje ale hotelului şi îmi îndrept paşii spre cafeneaua aflată la colţul străzii. E locul preferat, unde îmi servesc cafeaua în fiecare dimineaţă, atunci când timpul îmi permite acest lucru. Motivul principal pentru care prefer această cafenea minusculă, nu e nicidecum cafeaua. Acest motiv poartă numele de Elisabeth, în persoana barmaniţei, o tipă extrem de frumoasă şi voluptoasă care, deşi in ciuda vârstei fragede, de doar 21 de ani, mi-a lăsat imaginea tipei devoratoare de bărbaţi, care se joacă cu ei precum pisica cu bietul şoarece. Iar acest lucru reprezintă o provocare pentru mine şi sunt dispus să merg până la capăt, pentru a vedea ce-i poate capul.
După cum era de aşteptat, localul e pustiu. Doar Rex, bătrânul câine, paznicul fidel al locului şi Miss Leez, cum o poreclisem eu, sunt singurele fiinţe prezente la acea oră matinală. Arunc o mângâiere câinelui şi intru. Ca de obicei, îmi aleg cel mai îndepărtat loc al cafenelei.
..................................................................................
– Bună dimineaţa detective!, mă întâmpină frumoasa barmaniţă, cu zâmbetul pe buze.
– Bună dimineaţa Leez, răspund leneş, în timp ce casc, întindzându-mi braţele pentru a mă dezmorţi.
– Arăţi mai obosit ca niciodată, doamne, Malko, tu chiar nu îţi respecţi niciodată programul de odihnă? mă apostrofă frumoasa ce se afla în spatele barului.
– Eh Leez, o viaţă am şi pe aia să o dorm? i-am răspuns, afişând un zâmbet binevoitor si oarecum ironic, gest la care tipa începu să râdă cu poftă.
– Ha ha ha, eşti la fel de sarcastic ca dintotdeauna. Ia zi-mi, cu ce te servesc?
– O cafea mare şi tare, cum numai tu ştii să faci. Ahh, şi un pachet de ţigări te rog, i-am răspuns, nerăbdător să mă delectez cu o ţigară.
      Casc din nou, de data aceasta cu o poftă deosebită, semn că a venit momentul să mă trezesc din starea de amorţeală în care mă aflam. Atât de buimac sunt, încât nici nu am observat că într-o clipă, Leez imi adusese o cană uriaşă de cafea, dupa cum ştia că am obiceiul să beau, şi un pachet de Kent. Îmi aprind grăbit o ţigară şi trag cu poftă din ea. Ahh, ce bine e! Iar cafeaua, e mai mult decât delicioasă.
– Ia spune, detective, ce program ai pentru diseară?
– Din câte îmi amintesc, ţi-ai luat ceva timp liber, aşa-i?
Te întreb pentru că ... mă descoase Miss Leez,cu o oarecare sfială în glas.
– Hmm,nu am program,doar dacă nu îmi faci tu unul, i-am răspuns pe un ton glumeţ.
– Ha ha, vulpoi bătrân! Uite, să zicem că ţi-aş face program pentru diseară. Ai accepta?, ma iscodi ea, pe un ton mai multdecât binevoitor.
      Niciodată nu o văzusem pe Leez, atât de vioaie şi de bine dispusă. Se comporta precum o pisică ce căuta sa fie alintată. Era ceva nou pentru mine. Şi mai ales,aveam de gând să fiu eu cel care o va alinta. Recunosc că propunerea mă atrăgea al naibii de mult
.................................................................................
– Bine, fie cum doreşti. Diseară, sunt doar al tău, i-am răspuns, aruncându-i o privire ştrengărească şi afişând un zambet cald
– Ohh, mă uimeşti Malko! Din păcate ,trebuie să îţi tai puţin din entuziasm. Nu îmi făcusem planuri doar pentru noi doi, aceste planuri privesc mai multe persoane. Ştii, azi am îmbătrânit puţin. Am împlinit 22 de ani.
Răspunsul ei m-a uimit şi, în oarecare măsură, m-a dezamăgit. Eu îmi închipuisem că, în sfârşit....
– Ahh, păi, în cazul acesta, dă-mi voie să fiu primul care îţi urează la mulţi ani! Ia treci încoace frumoaso!
Oarecum fâstâcit, am îmbrăţişat-o cu căldură, aruncându-i un sărut apăsat pe obrazul drept. Am profitat de această primă şi poate ultimă ocazie de a o simţi pe frumoasa Leez lipită de corpul meu.  Ahh, ce n-aş da să se repete acest moment, în alte circumstanţe şi bineînţeles, în alt loc. Am uitat complet de cafeaua din faţa mea, care se răcise între timp şi de ţigară, ce se consumase fără ca eu să apuc să trag decât câteva fumuri din ea. Fără să vreau, mi-a căzut privirea asupra ceasului. Deja se făcuse 5:35! Depăşisem cu mai bine de 15 minute, timpul pe care planificasem să îl acord pentru a-mi bea cafeaua. M-am ridicat brusc de pe scaun, în acelaşi timp sorbind grăbit din cana de cafea. Pe fugă, scot din buzunar o bancnotă, pentru a plăti consumaţia.
– Nu trebuie să-mi plăteşti de data aceasta, detective. Consumaţia e din partea mea, îmi răspunse cu voioşie Leez.
– Mulţumesc mult, draga mea! Şi, zici că ne vedem diseară? o întreb, pe un ton linguşitor.
 – Da, dacă vei binevoi să vii, sunt sigură că iţi va prinde bine, să te bucuri de câteva momente plăcute şi relaxante, alături de câţiva dintre prietenii mei. Poate vei cunoaşte şi tu pe cineva, să-ţi aline singuratatea. Ne vedem diseară? O zi bună Malko!
– Da, cu siguranţă ne vedem diseară, veni răspunsul meu, în timp ce ies grăbit pe usă.
..................................................................................
      Voios, la gândul că poate voi avea în sfârşit ocazia de a o cunoaşte mai îndeaproape pe frumoasa Leez, mă îndrept către maşină, pe care o parcasem ca de obicei, la colţul străzii, în faţa cafenelei. Bătrânul câine mă conduce ca de obicei, aşteptând o mângâiere. Demarez în trombă, fiind grăbit să ajung la prima staţie de alimentare, pentru a-mi umple rezervorul. Ajuns acolo, constat cu uimire, că e închisă, datorită unei defecţiuni tehnice. La naiba! Fără să stau pe gânduri, o iau din loc, în căutarea unei alte benzinării, ce ştiam că se află in apropriere, la distanţă de câteva străzi. Apăs puternic acceleraţia, fiind decis să recuperez cât pot de mult din timpul pe care îl pierdusem în cafenea. Se făcuse deja ora 5:50. Aveam aşadar  puţin peste  o oră şi treizeci de minute la dispoziţie, pentru a ajunge din Brooklyn în Queens, mai exact la marginea oraşului, pe autostrada Long Island Expressway.
Fără să-mi dau seama, depăşisem cu mult viteza legală. Astfel, m-am pomenit gonind cu 130 km/h, pe o stradă ce avea doar două benzi de circulaţie. Norocul meu este faptul ca la o oră atat de matinală, strada e pustie. Într-o fracţiune de secundă, mi-am aruncat privirea asupra ceasului. În secunda următoare, simt cum volanul îmi scapă din mână şi pierd controlul asupra maşinii. Involuntar, am răsucit  volanul şi am apăsat frâna pana la fund. La viteza pe care o aveam, maşina ar fi trebuit  să se răsotarne. Spre surprinderea mea, m-am învartit în cerc de vreo 2-3 ori, ca un titirez, după care m-am oprit într-o poziţie aproximativ oblică, faţă de axul drumului. Am îndreptat volanul, aproape inconştient,tremurând din tot corpul, cu şiroaiele de transpiraţie curgându-mi pe faţă. M-a cuprins un fior cumplit, de teamă, amestecat cu un sentiment de uşurare. Slavă Domnului că s-a terminat! Încerc să deschid portiera, pentru a ieşi să trag o gură de aer în piept. Nici nu apuc sa deschid bine şi, o secundă mai târziu, un tir uriaş trecu razant pe lânga mine, urlând din toată puterea claxonului său,  făcandu-mi maşina să se zgâlţâie. La naiba, Doamne! La naiba!, repetam  aproape inconştient, tremurând. Trag o gură de aer, scotocindu-mi buzunarele în cautarea pachetului de ţigări. Imi aprind una si după câteva fumuri, mă liniştesc şi intru în maşină. Nu mai aveam timp de pierdut, deoarece urma să parcurg un drum destul de lung, iar ceasul indică ora 6:15. Prin urmare, trebuia să mă grăbesc. Pornesc, nu înainte de a-mi face o cruce mare. Cred că e pentru prima dată când fac acest gest, după o sperietură zdravănă. Nu sunt tipul de om religios, singurul lucru pe care îl cred, e acela pe care îl vad cu ochii mei. Însă, de data aceasta, am simţit nevoia sa îl fac. Mă îndrept, de data aceasta prudent, către benzinăria aflată la colţul străzii următoare. Îmi umplu rezervorul pe fugă, după care mă îndrept spre ieşirea din oraş, pe Brooklyn  Boulevard. Cunosc o scurtătură, care sper că mă va ajuta să ajung, dacă nu la timp, măcar cu o mică întârziere, în Queens, unde stabilisem să mă întâlnesc cu Dennis, un vechi prieten şi fost partener.
..................................................................................
         De fapt, Dennis nu îmi era dintotdeauna prieten. La început, în urmă cu aproximativ 5 ani, când îl cunoscusem, îmi era chiar  antipatic. Apăruse de nicăieri, într-o bună zi, în secţia de poliţie unde eu eram încadrat şi deţineam funcţia de detectiv adjunct, în cadrul New Jersey P.D. Rolul meu acolo era acela de a antrena, instrui şi evalua noii detectivi, bobocii proaspăt ieşiţi de pe băncile  N.J Police State Academy. Noul venit era genul de tip, care, deşi în ciuda vârstei fragede, de numai 24 de ani, îşi luase un aer de superioritate şi înfumurare, din momentul în care fusese avansat la gradul de detectiv, şi repartizat la departamentul de Investigaţii  Criminale, în care mă aflam şi pe care îl conduceam. Apăruse zvonul că ar fi protejatul comandantului Alex Potter, şeful secţiei de poliţie din Jersey,  un individ pe care nu prea îl aveam la inimă, din diverse motive. Şi se pare că nici eu nu eram întocmai pe placul comandantului, acest lucru fiindu-mi confirmat în momentul când a luat decizia de a mi-l arunca în braţe, pe noul venit.
Prin urmare, m-am trezit pe cap cu acest Dennis. De voie, de nevoie, am înghiţit în sec şi am fost nevoit  să-l accept  ca elev  şi ca partener. La început, îmi era oarecum greu să lucrez cu el. Deşi dădea impresia de a fi un tip deştept şi cu potenţial, Dennis, de cele mai multe ori, s-a dovedit a fi stângaci, în meseria de detectiv. Insă, am pus acest lucru, pe seama faptului că, fiind “boboc”, are nevoie de o perioadă de acomodare destul de îndelungată, pentru a se familiariza cu metodele de lucru şi de antrenament din cadrul sectiei de Investigaţii Criminale.
Totutsi, am decis sa-i acord această perioadă necesară  acomodării. Nu pot spune că am procedat la fel şi cu ceilalţi pe care îi aveam în divizie. El reprezenta prima excepţie, deşi nu aveam motive solide pentru a-mi susţine această alegere.
De aici, se înfiripase în toata secţia, ideea şi zvonul conform căruia, acest Dennis Murphy, “Junior”, cum îl poreclisem eu, ar fi protejatul  “şefului cel mare” şi implicit al meu. În realitate, lucrurile stăteau altfel. Luasem decizia de a-l menaja pe acest “Junior”,     deoarece, deşi îl cunoşteam de foarte puţin timp, aveam un sentiment destul de puternic, care îmi “şoptea” faptul că, acest Dennis, are un potenţial foarte mare şi o inteligenţă mult peste medie. Iar eu eram decis să îmi confirm sau să infirm acest lucru.
       Astfel, în decursul a doar 3 ani, cat a durat “colaborarea” noastră, Junior Murphy, nu numai că devenise cel mai bun detectiv ce fusese instruit de mine, ci şi un foarte bun prieten şi partener de teren. Luase parte la cele mai dure antrenamente, obţinuse cele mai mari note la examenele de grad şi bineînteles, era detectivul cu cel mai mare succes şi cea mai bună activitate, din departamentul de Investigaţii Criminale al secţiei de poliţie din New Jersey, după plecarea mea de acolo, în urmă cu 2 ani.
Aşadar, iata-mă acum, gonind nebuneşte pe autostradă, cu mai bine de 150 km/h, grabindu-mă să ajung la timp la această întâlnire. Deşi nu cu mult timp în urmă, am fost la un pas de moarte, se pare că acest lucru nu a fost menit să mă sperie îndeajuns de tare încât să mă determine  să calc mai uşor pedala de acceleraţie. Sincer, aproape că am şi uitat prin ce am trecut mai devreme. Pur şi simplu, când mă aflu la volanul maşinii mele, un superb Ford Mustang 69 Shelby, nu mă pot abţine de la a nu călca puternic pe-dala de acceleraţie. Am senzaţia că maşina capată rădăcini, ce intră în fiecare vas de sânge şi în fiecare fir de păr. Conducând această maşină, sentimentul e pur şi simplu, copleşitor şi de nedescris.  Ea reprezentase unul din visele tinereţei mele. De multe ori, visam cu ochii deschişi la propriul meu Mustang. Şi iată că, în sfârşit, acum îl am. Un vis împlinit. Şi mai mult decât atât, sunt decis să mă bucur pe deplin de această maşină şi de senzaţiile pe care e capabilă de a mi le oferi.
        Fiind furat de gânduri şi de peisajul ce se desfăşura cu repeziciune, aproape că am şi uitat noţiunea timpului. Arunc o privire fugară la ceas, care indică ora 7:15. Doamne, ce repede a trecut timpul! Aproape pe nesimţite, am parcurs mai bine de trei sferturi din drumul ce desparte Brooklyn-ul de partea nordică a Queens-ului, unde trebuia să ajung eu. Acest lucru se datorează în primul rând peisajului, de o frumuseţe rară, de care am avut parte in această călătorie. Peisaj oferit de un canal al golfului Lower New York Bay, ce mărgineşte cartierul Brooklyn.  Urmam o rută nord-vestică, mergând pe autostrada ce se întindea de-a lungul canalului, iar într-un final se va intersecta cu una din arterele principale de circulaţie ce face legătura intre oraşe,  Long Island Expressway. De acolo, nu mai am mult până la destinaţie.
Savurez o ţigară, în timp ce la radio răsună în toate boxele maşinii, o piesa veche a unei formaţii ce încă face furori, deşi au aproximativ  18 ani de existenţă. The Prodigy mai exact, a fost una din puţinele formaţii ce şi-au pus puternic amprenta şi m-au influenţat în tinereţe. Chiar şi acum, când mă aflu în deplinatatea vârstei şi a faculţătilor mentale, am aceeaşi stare de euforie, ori de câte ori ascult piesele acestei formaţii, senzaţie la fel de puternică precum o resimţeam în tinereţe. Pur şi simplu, îmi vine să urlu, să sar în sus şi să dansez ca un nebun. Lucru pe care, îl mai fac uneori, ce-i drept, destul de rar, atunci când sunt într-un moment de deplină singuratate, ferit de ochii lumii.
..................................................................................
       Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul şi iată, m-am pomenit la cateva minute distanţă de locul întâlnirii, pe autostrada Long Island Expressway. Îmi aprind ultima ţigară, bucurându-mă de acordurile unei melodii care cândva, in tinereţe, a fost una din favoritele mele. Am plăcuta senzaţie că individul care se află la pupitrul de emisie, la sediul radioului UVR New York,  ştie extrem de bine care îmi sunt gusturile în materie de muzică.
      De fapt, nici nu sunt prea departe de adevăr.  Acest individ, pe nume Gabriel Ray, este propietarul UVR-N.Y, cel mai popular post de radio al oraşului. Totodată, este şi un vechi bun prieten al meu. Visul său din tinereţe era acela de a deţine propriul post de radio. Cu ani in urmă, colaborasem cu el şi chiar aveam propria emisiune la acest radio, care pe atunci era unul mic, dar cu mari şanse de reuşită. Iată că întradevăr, acest Gabriel Ray, a ţinut cu dinţii de acest vis şi l-a dus la implinire.
     In sfârşit am ajuns în faţa hotelului Kingston. Mă uit la ceas şi spre surprinderea mea, constat ca e ora 7:40. Prin urmare, nu intârziasem prea mult, aceste 10 minute fiind un interval de timp rezonabil. Am decis să-mi las maşina, undeva intr-un colţ al parcării. Aceasta e pustie, singurul vehicul prezent fiind un superb Dodge Challenger 89’, maşină foarte rară şi de colecţie. Putea rivaliza cu uşurinţă cu clasicul meu Mustang.
     Îmi parchez maşina şi mă îndrept spre intrarea hotelului. De aici, paşii mă poartă către cafeneaua situată la parter. De la distanţă, o zăresc pe frumoasa Tory, recepţionera hotelului. Era aşezată la o masa, lângă barul de la recepţie. Deschid uşa incet  şi intru.
..................................................................................
– Oh, nu-mi vine să cred ochilor! Doamne, Malko, tu eşti? mă întâmpină vesel  Victoria.
     Am rămas plăcut suprins, nu datorită acestei intâmpinări  călduroase, ci a faptului că Victoria, deşi nu o mai văzusem de aproximativ un an de zile, îmi părea a fi mai frumoasă ca oricând . Nu o văzusem niciodată radiind atât de multă frumuseţe şi voie bună.
– Buna dimineaţa, frumoasa mea Tory! i-am răspuns,  îndreptandu-mi paşii spre ea şi cuprinzând-o in braţe.
     Intradevăr, îmi facea deosebită plăcere să o întâlnesc.Cândva, avusesem o adevarată pasiune pentru aceasta femeie.
– Dragul de tine, ce supriză plăcută! După atâtea luni, în care nu ai dat nici cel mai mic semn de viaţă! mă mustră ea, în timp ce mă strânse la piept.
– Ia spune-mi, ce te aduce pe aici? Să nu zici că ţi se făcuse dor de mine, aşa dintr-o dată.
Fâstâcit şi negăsindu-mi cuvintele potrivite, nu am fost în stare decât să schiţez un zâmbet larg şi oarecum stingher.
– Ba da, să zicem că unul din motivele care m-au adus aici, eşti tu. Mulţumită? i-am răspuns, vizibil emoţionat şi încurcat.  
– Hai, lasă explicaţiile, să trecem peste. Important este că eşti acum aici, mă linişti ea, oferindu-mi un sărut pe obraz.
– Aşadar, care sunt noutăţile din viaţa ta? Trebuie să fie ceva noutăţi, nu?
Oh doamne, cum de am putut uita de acest obicei al ei, de a descoase omul şi de a se întinde la poveşti? Trebuia să găsesc neapărat o cale de scăpare, fără a o ofensa câtuşi de puţin pe Tory. Aş fi vrut să stau cu ea şi să depăn amintiri, însă nu era deloc momentul potrivit. Venisem cu alt motiv aici şi nu aveam de gând să mă abat de la planurile ce mi le făcusem.
– Ehh, ar fi ceva noutăţi, însă din păcate, mă tem că nu voi avea timp să ţi le expun pe toate. Dar iţi promit, că voi face în aşa fel încât să avem o zi doar a noastră, în care să povestim totul, de la ultima noastră întâlnire.
Găsisem în sfârşit o cale de scăpare. Am luat o foaie de hârtie de pe bar şi am notat numărul meu de telefon. I-am întins foaia, schiţând un zâmbet larg.
– Uite draga mea Victoria, acesta e noul meu număr de telefon. Dă-mi un semn, oricând doreşti şi vom stabili o întâlnire doar pentru noi doi. E bine?
– E foarte bine, dragul meu! veni răspunsul ei prompt.
Luă foaia de hartie şi o rupse în două. A notat ceva pe ea, după care mi-a oferit-o zâmbind.
– Acesta e numărul meu. Când eşti liber, dă-mi şi tu un semn. Aştept cu nerăbdare să stăm la poveşti. Mi-a făcut dosebită plăcere să te revad!
Zâmbind, am îmbrătişat-o strâns şi cu mare drag. Ceva, nu îmi dau seama ce anume, mă atrăgea încă la această femeie.
– La revedere Victoria. Ne auzim în curând! i-am răspuns vesel, îndreptându-mă apoi spre cafenea. 
..................................................................................

I.Prologue

E ora 4 dimineaţa. Cine naiba şi-a găsit să mă sune tocmai la ora asta?! Buimac de somn, umblu prin întuneric în căutarea blestematului de telefon.
– Alo?, răspund cu jumatate de gură, lăsând să îmi scape un căscat prelung.
– Alo? Detectiv Malko? se aude o voce răguşită, a unei persoane ce părea a respira într-un ritm foarte rapid .
– Mda, chiar el. Cu cine am onoarea de a vorbi, la ora asta? întreb curios, rostind apoi printre dinţi, ceva legat de “originile materne”, adresat celui ce a avut inspiraţia de a mă trezi din somn.
– Hei prietene! Ce bine imi pare că în sfârşit am dat de tine! se invioră vocea din receptor.
..................................................................................
Aveam senzaţia că imi este cunoscută acea voce. Sau cel puţin, am mai auzit-o undeva. Unde şi cu ce ocazie, nu îmi puteam da seama în acest moment.
– Cu cine vorbesc, dacă eşti amabil să te prezinţi? îl intreb, cu un ton ce indică o oarecare doză de indignare. Aveam de gând să termin cât mai repede conversaţia şi să îmi continui liniştit somnul.
– Ahh, îmi cer scuze detective! Am fost atât de entuziasmat, pentru faptul că am reuşit în sfârşit să dau de dumneata, încât am uitat complet să mă prezint. Numele meu e Dennis Murphy. Cu siguranţă îţi spune ceva numele meu. Aşa e? Sau, poate că m-ai uitat.
S-a lăsat un moment de tăcere. Acest nume, Dennis Murphy, întradevăr îmi spunea ceva. Aprind veioza şi cobor din pat. Mă învârt prin cameră, cu telefonul în mână, şi-mi aprind o ţigară, din care trag cu poftă câteva fumuri. Da! Ştiu cine e acest Dennis!
– Dennis Murphy zici? Aaaa, Dennis “Junior” cumva? întreb grăbit, de data aceasta tonul vocii mele fiind unul foarte vioi. Asta deoarece, între timp, mi-am dat seama cui aparţine vocea din telefon.
– Exact detective! Dennis Junior sunt. Mă bucur că m-ai recunoscut, deşi trebuie să recunosc că nu mă aşteptam. Te rog sămi accepţi scuzele, pentru faptul că te-am deranjat la o oră nu tocmai potrivită. Însă, ceea ce vreau să-ţi spun, nu suferă amânare. De aceea, mi-ai face o mare favoare, dacă ţi-ai rupe puţin din timpul tău, pentru a ne vedea. Te asigur că ceea ce iţi voi dezvălui, merită tot efortul şi toată atenţia.
– Mda, treci la subiect juniorule. Despre ce este vorba?, l-am întrebat, între două fumuri de ţigară.
– Detective, cred că ar fi bine să ne vedem undeva. Telefonul nu pare a fi un mijloc de comunicare potrivit, pentru ceea ce vreau să-ţi zic. Spune-mi dacă ne putem vedea între patru ochi. Alege ora şi locul, iar eu voi fi acolo numaidecât.
– Hmm, bine, stai un minut.
..................................................................................
L-am lăsat să aştepte, timp în care caut de zor o ţigară. Rahat, s-au terminat! Nu am altă soluţie decât aceea de a coborî până la magazin pentru a-mi cumpăra alt pachet. Urăsc astfel de situaţii, tinând cont de faptul că sunt un leneş, poate cel mai mare leneş de pe pământ, atunci când mă aflu in puţinul meu timp liber.
– Am revenit juniorule, i-am răspuns, aprinzându-mi între timp o jumătate de ţigară slim, lăsată în scrumieră de domnişoara ce mi-a ţinut companie în urmă cu câteva seri.
– Incepusem să cred că ai uitat de mine detective. Ia spune-mi, te-ai gândit unde ne vedem? Cu cât mai curând, cu atât mai bine.
– Mda, mormăi printre dinţi.
– Aha, păi, ai de gând să îmi spui odată?, mă intrebă cu nerăbdare juniorul.
– Puţină răbdare te rog, să mă gândesc. Am găsit. Ştii unde este hotelul Kingston, de pe autostrada Long Island Express? E imposibil să îl ratezi, e singurul hotel pe o rază de 15 km, pe drumul spre Queens. Voi fi acolo la cafeneaua de la parter.
– Ah, cred că ştiu. La naiba prietene, ai fost sub nasul meu mereu şi nu mi-am dat seama? Nu pot să cred că mi-ai scăpat printre degete atâta timp. Dacă aş fi ştiut că te afli în Queens, răscoleam de mult cartierul în căutarea ta. Bine, mi-ai spus locul, acum spune-mi şi ora.
– Hmm, să fie, 07:30. E bine, juniorule? Te rog, ai grijă să nu întărzii prea mult, după cum îţi este obiceiul. Ai înţeles juniorule?
– Ha, ha, ha, bătrâne, constat cu uimire că nu ai uitat deloc acest amănunt. Eu sunt tocmai în Bronx, dar te asigur că voi face pe dracu în patru, pentru a ajunge la timp. Ne vedem acolo detective, îmi răspunse Dennis, plin de entuziasm.
– Bine, ne vedem acolo. Ai grijă cum conduci. Pa, prietene! i-am răspuns grăbit.
..................................................................................